Sîntem printre popoarele cu cea mai şubredă sănătate mintală din Europa. Un studiu efectuat la sfîrşitul anului 2007 de Fundaţia Europeană pentru Calitatea Vieţii şi Condiţiilor de Muncă arată că doar lituanienii, turcii şi bulgarii stau mai prost decît noi la acest capitol, al sănătăţii minţii. Aproximativ 300.000 de români (adică 1-2% din totalul populaţiei) au probleme psihice severe " indică statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Potrivit aceleiaşi organizaţii, 1 din 3 oameni a avut, are sau va dezvolta în viitor o tulburare psihică. La 22 de milioane de locuitori, ar însemna vreo 7 milioane de posibile suflete pierdute. În ciuda acestor cifre, sănătatea mintală reprezintă în România, atît la nivelul discursului public, cît şi la cel al politicilor de sănătate comunitară, un subiect marginal. Boala e ea însăşi victima discriminării, ca şi bolnavii. "Nebunia" nu ne priveşte. E o ruşine. Nu-i de-a noastră. O luăm în rîs sau o ascundem sub preş. Ne dezicem de ea pînă ce loveşte aproape de noi. Sau, mai cu seamă, după aceea.

Spitalele psihiatrice arată ca nişte fortăreţe. Sînt, în general, la marginea oraşelor, iar "prizonierii" sînt aduşi acolo, în general, cu forţa. Cu siguranţă, unii ar spune că e o exagerare. Dar cînd spun "cu forţa" nu mă refer neapărat la bice şi lanţuri, nici măcar la internările involuntare, deşi medicii ştiu că numărul lor real nu este tocmai neglijabil. Ci mă refer la faptul că mulţi, foarte mulţi dintre "prizonierii" spitalelor psihiatrice din România ajung la doctor în plină criză, flancaţi de rudele disperate. Prevenţie nu există, iar simptomele sînt negate sau minimalizate, după expresia "nu mi se poate întîmpla tocmai mie". În cele mai multe cazuri, nu există acceptare înainte de internare. Acceptarea vine abia după. Dar nu în sensul bun " asumarea, ca primul pas spre recuperare ", ci sub înfăţişarea unui blestem şi