Marţi, 7 ianuarie 1997, Sinaia

Ce înseamnă, ce poate însemna pentru mine, azi, afirmaţia că "Dumnezeu e aproape" (mai aproape decît vena jugulară, cum spun musulmanii). E, cumva, un fel de a sugera că Dumnezeu e la îndemînă? Că trebuie să-l caut în spaţiul proximităţii, mai curînd decît în acela al orizonturilor distante? E, poate, o indicaţie despre imanenţa divină? Sau despre nemijlocirea (nesesizată în genere) a prezenţei dumnezeieşti? Toate acestea sînt, fireşte, adevărate şi, în definitiv, ştiute. Dar adevărate sînt şi contrariile lor: Dumnezeu nu poate fi atins fără "nevoinţă", nu e "la îndemîna" indiferentului, a neglijentului, a frivolităţii. Există, apoi, transcendenţa divină. Prin anumite aspecte ale Sale, Dumnezeu e dincolo, pe linia unei zări intangibile. El ne asistă neîncetat, ne e, aşadar, "aproape", dar, pe de altă parte, nu trece niciodată dincoace de hotarele libertăţii noastre.

Cîtă vreme dezbat mental problema, mă mişc în sfera religiosului, dar rămîn în afara religiozităţii. Mă apropii, însă, de un comportament adecvat, deîndată ce constat că sînt mai aproape de înţelesul pe care îl caut, acum, cînd cobor spre oraş, cînd trec printre vitrine, cerşetori, sportivi şi automobile, cînd sînt atent să nu alunec şi cînd, intermitent, revin asupra întrebării mele, decît atunci cînd cad pe gînduri în camera de la "Economat". Nu înseamnă chiar asta că "Dumnezeu e aproape"? El nu trebuie hărţuit speculativ, în izolare intelectuală, ci trebuie să te însoţească în imediatul lumii, trebuie gîndit neîncetat odată cu ea. Mediul optim al reflecţiei asupra Divinului ("optim" în sensul că numai el e dat condiţiei umane de azi) e larma cotidiană.

Întrebarea despre Dumnezeu se pune în carnea lumii. Sublimităţile spiritului riscă să o transforme în dexteritate logică şi artificiu. Dumnezeu nu e sistematizabil. (De aceea religiile par să spună, un