Am fost din nou spectator la Staatsoper Viena pentru a urmări două producţii deja clasice, semnate cîndva de regizori celebri, dar foarte diferiţi prin maniera lor de a trata partiturile, abordate acum în distribuţii destul de echilibrate, în care s-au regăsit şi solişti români, angajaţi ai renumitului teatru liric. Opera Fidelio de Beethoven, regizată de Otto Schenk, a atras şi prin numeroasele debuturi: soprana Laura Tătulescu (unanim apreciată încă de la debut şi elogiată de curînd şi la Los Angeles în premiera pucciniană realizată de legendarul Woody Allen) a apărut în rolul Marzelline, interpretat cu lejeritate scenică şi candoare, dar mai ales cu un glas superb, condus cu siguranţă şi perfect în stil, cu un acut impecabil care a eclipsat fără dubiu sonoritatea aspră şi stridentă a deţinătoarei rolului titular, iar basul Alexandru Moisiuc a abordat personajul Don Fernando, căruia i-a conferit prestanţă sub toate aspectele, conturînd un ministru impunător, cu voce amplă, egală şi caldă. Deloc convingător a fost însă John Wegner, care – pentru prima oară în rolul Pizzaro – nu a avut nici incisivitatea, nici atitudinea şi jocul cerute de maleficul personaj, rezolvat prin forţarea vocii şi printr-o mişcare uneori hilară. În Jaquino, tenorul Alexander Kaimbacher s-a dovedit agreabil şi foarte muzical, în timp ce soprana Petra Maria Schnitzer a dezamăgit serios în Leonora (Fidelio) prin agresivitatea şi, paradoxal, inconsistenţa vocală, dar şi prin jocul convenţional, schematic. În compensaţie, soţul acesteia (şi în operă, şi în viaţă), tenorul Peter Sieffert, a cucerit aplauze şi ovaţii pentru modul în care a realizat dificilul rol Florestan, etalînd un glas calitativ, metalic, cu acut viguros, depăşind cu dezinvoltură capcanele unei scriituri ingrate. Walter Fink a fost ideal în Rocco, atît în privinţa vîrstei, cît şi prin tipul vocii sale, experienţa spunînd