Adolescentină în vest, criza actuală e încă pueră în România. Indiferent de vîrstă, ea ne obligă să regîndim altfel conceptele centrale ale lumii noastre – da, globale. De la începutul mileniului şi pînă de curînd, lumea a fost globalizată negativ prin frica de terorism. Acest sentiment generic şi impus a fost, în ultimul an, înlocuit de neîncredere: neîncrederea investitorilor, a cumpărătorilor, a instituţiilor, a patronilor şi a statelor. Această stare de suspiciune generalizată face pieţele să tremure, economiile să se diminueze şi anxietatea să crească. După teroare – anxietate. Sîntem în primul moment al unei noi mitologii, care, foarte probabil, în momentul următor va înlocui anxietatea cu o nouă spaimă. Nu ar fi rău să fim atenţi la acest moment delicat, în care trecerea de la anxietatea crizei la o nouă, prelucrată spaimă, e încercată în diverse feluri, dintre care unele reiau spaime mai vechi. Între ele, argumentul de dreapta: că vor fi etatizate băncile, că autoritatea statului va limita progresiv libertăţile economiei de piaţă şi că posibilitatea reîntrupării fantomei comunismului nu e de ignorat; şi cel de stînga: că rearanjarea capitalului prin decimare (pentru fiecare îmbogăţit, zece noi sărăciţi) reprezintă un alt sîngeros capitol în istoria exploatării şi alienării globale. În ambele viziuni, dezastrul pîndeşte de acolo de unde te aştepţi mai mult – ca încă un semn al castrării imaginaţiei din care, imperial, s-a născut globalismul. Nu cred să-i dau vremii noastre o importanţă nemeritată spunînd că e răs-crucială. La începutul lui 1991, chiar după sfîrşitul primul război din Golf, preşedintele George Bush I anunţa naşterea unei „noi ordini mondiale“ sau „globale“ – o expresie ce părea goală, dar destul de ameninţătoare pentru a stimula apariţia marotei globalizării, de care lumea e fascinată de aproape două decenii. Prin globalizarea capitalul