Aşa cum, după război, mulţi viteji s-arată, după cutremurul de sâmbătă seară s-au arătat mulţi dătători cu părerea. Textele vorbite sau iscălite de aceştia au stat, din nefericire, sub semnul unei grave slăbiciuni a presei noastre din ultimul timp: prioritatea absolută acordată luării de poziţie în defavoarea analizei reci a întâmplării pentru a extrage din ea concluzii şi soluţii. Drept urmare, presa de la începutul săptămânii a dat în clocot de indignări, lamentări, smiorcăieli şi rânjete ironice faţă de prestaţia unor instituţii. Această abordare nu m-a surprins. Am întâlnit-o de zeci de ori până acum în cazul unor evenimente tratate în mod isteric de jurnale şi televiziuni. Isteria mediatică - după cum am poreclit-o noi - conţine nu numai celebrele transmisii în direct gâfâinde, cu sufletul la gură, dar şi comentariile scrise sau vorbite, care dau curs unei emoţii de moment. S-au lansat binecunoscutele acuzaţii la adresa televiziunilor - a celor de ştiri, îndeosebi - dispuse să facă orice de dragul ratingului. S-au exprimat indignări faţă de incapacitatea sistemului de telefonie mobilă de a suporta supraîncărcarea cu convorbiri. Au apărut şi au crescut lamentările în legătură cu incapacitatea autorităţilor de a comunica rapid cu populaţia şi, mai ales, în legătură cu eterna surprindere a statului de către evenimente neprevăzute. După opinia noastră, acest cutremur a fost într-un fel benefic pentru autorităţi, pentru instituţii şi pentru români. În alte părţi se plătesc bani grei pentru a simula o catastrofă naturală, în vederea punerii la punct a strategiilor de intervenţie. Deşi de mică intensitate, normal, cum i-a zis, în chip memorabil, domnul Gheorghe Mărmureanu, cutremurul a fost suficient de puternic pentru a fi considerat o simulare perfectă a unui cutremur fără să ne coste puţin. În consecinţă, mult mai nimerit ar fi fost dacă, în loc de luări de poziţie