La marginea oraşului, pe malul Oltului, în fiecare vineri, sute de râmniceni cumpără la preţuri de nimic haine, pantofi şi electronice.

„Nu e vorba de criză domnule! Românului îi plac lucrurile ieftine. Şi înainte aceeaşi înghesuială era”, spune unul din comercianţii întrebaţi cum merge vânzarea pe criză în Târgul de vechituri de la Goranu. „Nu vă dau o pereche de pantofi? E din piele. Nici n-a fost purtată prea mult”, îşi continuă omul discursul în speranţa unui câştig uşor. La Goranu, vâlceanul găseşte de toate. De la telefoane mobile uzate şi aparate de fotografiat de pe vremea când filmul de celuloid era la mare căutare, până la adidaşi şi tricouri second-hand, despre care vânzătorii jură cu mâna pe inimă că sunt originale. Între maldărele de zdrenţe expuse la soare, râmnicenii par nişte căutători de comori ascunse printre boarfe de tot felul. Cu ochi scrutători, mai toţi amatorii de haine şi încălţăminte ieftină exersează o meserie ce place tuturor: negocierea. În numai câteva minute de negociere iscusită, comerciantul lasă din preţ, marfa se vinde la valoarea ei reală, iar omul pleacă acasă mulţumit.

„Dacă nu şti să negociezi, n-ai ce căuta”

Ca orice târg, şi cel de la Goranu are regulile lui. Mariana Almăşanu vine aici de ani buni, de pe vremea în care îşi vindea marfa direct pe trotuar, şi spune că secretul unei vânzări bune e târguiala cu omul. „Dacă nu şti să negociezi nu ai ce căuta în târg. Nici ca vânzător, nici ca şi client. Vine omul, vorbeşti cu el, mai laşi din preţ. Nici o marfa nu se vinde din prima, la preţul pe care îl pui”, ne spune femeia. Majoritatea articolelelor de îmbrăcăminte sunt aduse din străinătate, cumpărate la kilogram şi vândute la bucată în târgul din Râmnic. „Mi s-a întâmplat să vină cineva să caute un papuc. Unul singur. Omul avea un căţel, care îi ascundea încălţămintea. Aşa că rămăsese fără u