FĂRĂ IRONIE. Un elev de liceu din Constanţa, M.D., care vrea să urmeze Facultatea de Litere şi să devină critic literar, mă întreabă, printr-un e-mail: Când anume trebuie să facă cineva critică literară - la tinereţe sau la bătrâneţe? Seriozitatea naivă a întrebării mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt confundat cu Radio Erevan (cel din bancuri) şi am fost tentat să răspund fantezist, cu un umor (voluntar) involuntar. Dar după aceea m-am gândit că prea multe întrebări de bună-credinţă ale unor tineri sunt tratate ironic de maturi.
Călinescu a dat (anticipat) întrebării lui M.D. un răspuns de neuitat. A folosit o formulă paradoxală, în stilul său caracteristic: criticul literar este un scriitor care a ratat în poezie, proză şi teatru. Adică a experimentat şi a încercat să scrie în toate genurile pe care le cunoaşte, le-a înţeles mecanismele şi în cele din urmă, fiind în cunoştinţă de cauză, are competenţa necesară ca să se pronunţe asupra poeziei, prozei sau teatrului.
Eu, fără să desconsider deloc ingeniozitatea interpretării lui Călinescu - cine ar putea să o facă? - am totuşi o altă opinie: cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi minuţios, înveţi din această examinare atentă. Pentru că cititorul obişnuit nu o citeşte atent, o citeşte lăsându-se transportat de ficţiune, de emoţie, de frumuseţea ei literară. Pe de altă parte, tânărul este integru din punct de vedere moral, curat, are reacţii spontane, nu minte. Nu există critic literar care să-şi păstreze această integritate morală până la sfârşitul vieţii. Oricât de cinstit ar fi, oricât ar dori să lupte cu presiunile făcute asupra sa, cedează în cele din urmă,
