La 15 aprilie avea loc la biserica ortodoxă românească din strada Jean de Beauvais, la Paris, slujba funerartă a celei care a fost doamna Ioana-Ileana Brătianu. Decedase la 9 aprilie. Aici, în ţară, în România pe care, ca toţi Brătienii, a iubit-o şi a slujit-o cu infinită credinţă şi generos devotament, nu au apărut nici atunci şi nici mai târziu decât condoleanţe prin cîteva anunţuri personale, adresate familiei într-un ziar, la rubrica deceselor. A fost înmormântată în mausoleul Brătienilor de la Florica, în deplină tăcere oficială. Nu ar fi meritat mai mult, pentru tot ceea ce a întruchipat şi realizat, fiica mezină a marelui Gheorghe Brătianu, torturat şi ucis la Sighet? (Mama sa, Elena Sturdza - şi ea - pătimise ani grei de puşcărie.)

A părăsit România, în 1944: avea 15 ani. Gheorghe Brătianu, care nu voia să plece din ţară ("un Brătianu nu-şi părăseşte ţara"), deşi i se propunea un post de profesor la Sorbona - a preferat, în faţa urgiei comuniste ameninţătoare, să-şi salveze copiii în Occident. În martie 1944, Maria şi gemenii Ion şi Ioana-Ileana au plecat împreună cu guvernanta în Elveţia (de unde aceasta din urmă era originară).

Au urmat studiile, la Fribourg, la Zürich, şi, mai tîrziu, la Paris. Ioana devine jurnalistă, se căsătoreşte cu Paul Fabra, şi el jurnalist, dar cunoscut specialist în economie, au o fiică (Marie-Hélčne) şi intră treptat în politica de exil, pentru a-şi îndeplini datoria către patrie. Organizaţiile exilului românesc din Franţa au beneficiat din plin de activitatea sa intensă, deschisă; ajutorul generos pentru mulţi refugiaţi politici români în Franţa: "România a fost întotdeauna în inima ei, în centrul preocupărilor sale" afirmă într-o scrisoare doamna Marie-Hélčne Fabra, fiica Ioanei.

Poate că de aceea regele Mihai o numeşte, în 1980, preşedinta Consiliului Naţional Român destinat a r