E greu de spus dacă, străbătînd cărţile de popularizare a cosmologiei, ceea ce simţi se numeşte uimire sinceră sau mai curînd umilinţă stînjenitoare. Cauza stă în neputinţa de a alege între două sentimente concurente. Asediat de ambele în acelaşi timp, nu poţi da cîştig de cauză niciunuia. Uimirea vine din spectacolul cu totul neobişnuit pe care istoria universului ţi-l pune sub ochi, căci nu ai cum să nu admiri grandoarea unui proces de dimensiuni cosmice; pe de altă parte, umilinţa provine din constatarea că, din tot ce ne trece pe dinainte, nu pricepem decît foarte puţin. Trăim într-o lume a cărei istorie o bănuim în linii mari, dar al cărei mecanism ne scapă deocamdată în cea mai mare parte. Consolarea supremă e că nici iniţiaţii nu înţeleg mai mult.

Sună deconcertant, dar povestea pe care cosmologii ne-o spun de cîteva decenii, de cînd scenariul big bang-ului a devenit varianta predilectă de descriere a evoluţiei universului - povestea acestea îi contrariază pînă şi pe autorii ei. Cu alte cuvinte, cu toate că fizicienii pot să-şi facă o imagine despre ce s-a întîmplat cu universul în trecut, nu sînt în stare să găsească explicaţii cauzale. E ca şi cum ar fi martorii unui proces pe care îl pot înfăţişa la scară mare, dar pe care nu îl pot explica în detaliu. Iar dacă un detaliu rămîne inexplicabil, el poate răsturna toată buturuga scenariului cosmic. Iată de ce, citind cum Paul Davies recunoaşte că "e tulburător faptul că astronomii nu ştiu din ce e alcătuit în principal universul" (p. 96), nu poţi să nu încerci o senzaţie de uşurare. Simţi dintr-o dată că de vină nu e doar neputinţa ta de înţelegere, ci şi incapacitatea specialiştilor de a-ţi pune la îndemînă lămuriri.

Această incapacitate explicativă e folosită deseori ca un argument împotriva valabilităţii actualei cosmologii. Căci, dacă nici măcar elementele constitutive ale uni