"De fapt, eu am hotărât să fiu logic şi, pentru că puterea stă în mâinile mele, veţi vedea cât o să vă coste această logică. îi voi extermina pe toţi cei care mă contrazic şi, o dată cu ei, contradicţiile."

(Albert Camus, Caligula)

Dragă Ioana,

La sfârşitul generoasei tale cronici epistolare din numărul 13/2009 al României literare îmi pui o întrebare: dacă inteligenţa adevărată cere (sau nu) neapărat bunătate. Cum întrebarea, cred, nu este retorică, mă simt ispitit - vorba lui Steinhardt - să-ţi răspund. Voi face pentru aceasta, of course, recurs tot la textele "personajului" nostru.

Că "mezalianţa" dintre inteligenţă si bunătate este o problemă complicată o dovedeşte Dostoievski, vorbind despre dificultatea de a crea personaje pozitive autentice şi reţinând din întreaga literatură universală doar două cazuri: Don Quijote şi domnul Pickwick. Noi l-am adăuga acestei serii, evident, şi pe prinţul Mâşkin. N. Steinhardt îi adaugă în Jurnalul fericirii şi pe Hamlet şi pe Alceste, deşi în Secretul "Scrisorii pierdute" pe Hamlet îl "evacuează" din acest spaţiu rarefiat. Bunătatea n-ar fi, aşadar, o temă privilegiată în literatură, cinismul, în schimb, ocupă fără probleme întregul teren de joc. Înseamnă aceasta că inteligenţa autentică este neapărat asociată cu răutatea?

N. Steinhardt contrazice o asemenea idee, sprijinindu-se - printre altele - pe o afirmaţie a Cardinalului de Retz care, polemizând cu Machiavelli, consideră drept o prejudecată ideea că răutatea e neapărat legată de inteligenţă. Răii pot fi şi proşti. Iar Steinhardt "îşi permite" să adauge: sunt în general aşa (Între viaţă şi cărţi, C.R., 1976, p. 121).

Opera sa ne oferă mai multe "trepte" de contextualizare în această problemă. Voi reaminti doar trei dintre acestea.

În literatură:

Într-un ese