Primul cuvînt pe care l-am rostit a fost, n-o să credeţi, "cal"! Aşa mi-a spus mai tîrziu mama şi, de bună seamă, acesta-i adevărul. Cum s-a întîmplat este greu să-mi explic. De ce n-am început, ca toţi ceilalţi, cu "ma-ma", preferîndu-l pe "cal", va rămîne de-a pururi o taină. Tot ce pot bănui este că, printre jucăriile vîrstei dintîi, se găsea şi un cal, care îmi cucerise prioritar afecţiunea şi al cărui nume, spus de cei mari, am izbutit să-l pronunţ şi eu. S-ar fi cuvenit deci, cînd am fost chemat sub drapel, să fac armata la cavalerie. Din păcate, în anii aceia, nobila armă aparţinea deja trecutului.

O carte agreabilă şi instructivă, în galop de cai prin ani (vreo 60 de ani dintre 2 bălani) de Constantin Ottescu, ne oferă o puzderie de informaţii asupra domeniului hipic şi a contingenţelor lui cu istoria contemporană. Atracţia autorului pentru călărie s-a declarat de timpuriu. La vîrsta de 6 ani, vizita regimentul de cavalerie din Constanţa şi făcea primul tur de manej. Mai apoi la ţară, la familia unor prieteni, i se oferea prilejul de a-şi alege un cal. "Şi am ales unul frumos, izabel, spre mirarea experţilor prezenţi, pentru că într-adevăr calul era frumos şi blînd. - Ochi geambaş estem! m-a lăudat un turc care îi avea în grijă." La 8 ani îl va primi în dar pe Fluturaş. "Uneori calul se întorcea, singur, cu şaua pe el, la Răsuceni, în grajdul lui nenea Iacovache. Şi mi-l aduceau după masă, sau a doua zi, iar." Micul stăpîn încă nu ştia că trebuie să-i dea ovăz şi să-i scoată zăbala din gură la hrănit şi la adăpat. Mai tîrziu, "opoziţia dintre mine şi cal s-a înrăutăţit. Fluturaş nu mai voia să mă asculte, nu mai pornea cu mine. Ar fi trebuit să înţeleg, dar el era cu şase ani mai deştept decît mine. Şi voia acasă, să-şi trăiască ultimele zile la Răsuceni, nu în străini."

O bună parte a amintirilor lui Constantin Ottescu evocă, social