I. Cartea-obiect. Literatura şi artele plastice se întîlnesc deseori în spaţiul mare al culturii. Şi pretextul acestei întîlniri este chiar Cartea, înţeleasă în dubla ei natură de text şi de obiect. Mesajul scriitorului, universul său liric sau narativ, coabitează natural cu reprezentările grafice şi cu viziunea obiectuală pe care le administrează artistul plastic. în construcţia Cărţii intră, aşadar, cu egală îndreptăţire, o dimensiune materială şi una imponderabilă. Iar înainte ca textul să devină, prin exerciţiul lecturii, din virtualitate, act, Cartea se oferă cititorului ca o realitate fizică, puternic determinată vizual şi tactil. Conştientizînd acestă banală situaţie de fapt, artistul plastic a încercat să disocieze cele două stări ale Cărţii şi să exploateze exclusiv obiectualitatea acesteia. Astfel au apărut pseudocărţile, pseudotextele, coperţile butaforice şi vignetele decontextualizate ca repere pure într-un spectacol exclusiv vizual. Sursa nemijlocită a acestui nou proiect artistic sînt cărţile imemoriale, ediţia rară, manuscrisul miniat sau incunabula, izolate într-un obiect de sine stătător ori asociate în ample imagini ale unei biblioteci imaginare. Miza acestor construcţii plastice este memoria culturală a privitorului şi ambiguitatea care se naşte inevitabil în actul percepţiei. Textul deposedat de orice sens narativ, complet opacizat prin mimetism grafic, pare o resuscitare a cine ştie cărei limbi uitate, după cum Cartea, în ansamblul ei, rememorează biblioteci şi civilizaţii pierdute. Chiar dacă un asemenea exerciţiu nu are o geografie determinată şi, evident, nici un specific local sau regional, în România problema Cărţii-obiect s-a particularizat indiscutabil după l990. Pentru că dincolo de nenumăratele ei posibilităţi expresive, Cartea-obiect a devenit un subiect de meditaţie morală, iar destinul său a căpătat accente patetice. Memoria cultural