Legendarul autor al Peregrinului transilvan a stîrnit admiraţie şi dispute mai ales după moartea sa; aventura lui de tinereţe, consemnată în cele 35 de scrisori deschise către un prieten, a reprezentat o revelaţie nu atît pentru contemporanii scriitorului (Peregrinul... n-a avut la apariţie nici un ecou), cît pentru secolul XX, cînd tulburătoarele pagini de călătorie au început să fie apreciate la adevărata lor valoare. Insolitul document romantic rezervă însă surprize chiar şi pentru cititorul din secolul XXI.
Decenii la rînd, după descoperirea şi reeditarea cărţii, Codru Drăguşanu a fost privit drept un soi de Dinicu Golescu ardelean, om care descoperă plin de încîntare Europa şi procedează apoi la amare comparaţii cu situaţia din ţara sa. Există, fără îndoială, şi o "latură Dinicu Golescu" în Peregrin..., dar ea rămîne marginală. Autorul e mult mai inteligent şi mai modern decît bietul mare ban Golescu, baş-boier iremediabil. Infinit mai interesant decît ceea ce spune despre lumea vizitată este Codru Drăguşanu atunci cînd îşi schiţează, involuntar şi în filigran autoportretul. Doar citit ca un Bildungsroman, ca autobiografie, Peregrinul... îşi dobîndeşte adevărata semnificaţie, care depăşeşte cu mult hotarele unor însemnări de călătorie.
Cînd a fost scrisă cartea? E aproape sigur că o primă formă a acestor epistole trimise "den ţări străine unui amic în patrie" datează din chiar momentul afişat al compunerii lor, între iunie 1835 şi septembrie 1844. E foarte probabil ca, la publicarea lor tardivă în 1863-1864, acea primă formă să fi fost corijată stilistic şi lingvistic. Publicîndu-le la aproape trei decenii după concepere, autorul devenise între timp sensibil la valoarea pur literară a ficţiunii sale epistolare. Compuse, cel puţin la început, drept scrisori adresate într-adevăr unui prieten apropiat, rămas în Transilvania, epistolele şi-
