Un longeviv care, sfîrşindu-se la 90 de ani, parcă a vrut să compenseze vieţile dramatic prescurtate ale fratelui Haig şi surorii Jeni, de asemenea interesante prezenţe literare, Arşavir Acterian a fost un personaj relevant al aşa-numitei generaţii 27. Ca şi alţi reprezentanţi ai acesteia, aduce o experienţă a "trăirii", un amestec de dispoziţii morale asumate în stare brută, fără aderenţa la un sistem, ale căror semnificaţii rezultă din oscilaţiile, din jocul de penumbre ce le caracterizează. Astfel cum aprecia Mircea Eliade, mişcarea de la Criterion, al cărui program se bizuia pe năzuinţa spre o "nouă spiritualitate", ar putea fi socotită o prefaţă la existenţialismul francez. "Trăiriştii" noştri cultivau frecvent un soi de jurnal baroc, care consemnează o problematică nedeslipită de emoţie, de impulsurile umorale diverse care pun în chestiune ideile curente, valorile acceptate. E o infuzie de viaţă, un lirism speculativ în aceste pagini cîteodată măcar aparent "disperate", debusolate, o vitalitate ce ia înfăţişarea incredulităţii, angoasei. Un gest capital e cel al inadaptării în cheie avîntată ori depresivă, punct de referinţă al oricărui act creator. Arşavir Acterian îşi mărturiseşte alternanţa dintre o frenezie paroxistică, maladivă şi incapacitatea integrării în mediul social: "Veselia mea, cînd se isca, era o veselie bolnăvicioasă: tremuram, dănţuiam, chiuiam, pentru că tinereţea îmi cerea să cheltuiesc o energie prisositoare. Trăiam zile care nu-mi prilejuiau nici măcar acea senzaţie de voluptate că mă dedau unor experienţe inedite. Oriunde mă simţeam un intrus, jenat de propria-mi existenţă şi prezenţă. Era un sentiment pe care nimeni din jurul meu nu-l realiza, şi eu totuşi mă încăpăţînam să-l cultiv". Un ascuţit simţ autoscopic îl determină să se amendeze fără cruţare, bunăoară recunoscîndu-se cu lejeritate inferior lui Eugen Ionescu: "Am trăit puţin