De câţiva ani, fac parte din comitetul editorial al unei cunoscute edituri din România. E o funcţie consultativă, pentru că până la urmă tot contabilii decid ce trebuie publicat sau nu. Dar asta nu mă împiedică să simt o anumită responsabilitate. O responsabilitate mai degrabă... îngăduitoare, dacă tot ne aşteaptă la capătul şedinţelor foarfeca nemiloasă a listelor de vânzări (de regulă, modeste), statisticile implacabile ale magazinerilor şi rictusul crud al librarilor. Aşa încât, aproape de fiecare dată am surpriza că din cele zece-cincisprezece manuscrise pe care am mizat abia dacă văd lumina tiparului două-trei. Iar dacă dintre ele măcar una îşi scoate banii, înseamnă un triumf. Cât despre profit, poate după moartea autorului...
Cu câteva excepţii, numărabile pe degetele de la două mâini, literatura contemporană nu se vinde. Şi totuşi, anual se tipăresc în România câteva mii de noi cărţi. Unele ajung, meteoric, prin librării, altele sunt preluate direct de către autori şi distribuite prietenilor. Ce mă uimeşte este că nimic nu-i descurajează pe scriitorii nevandabili: nici indiferenţa cititorilor, nici tăcerea sugestivă a criticilor. Abia au scăpat de cartea anterioară (vai de spinările poştaşilor obligaţi să ducă la destinaţie tipăriturile din care, de regulă, citeşti doar dedicaţia!), că autorul cu pricina "lucrează" la un nou titlu. Beneficiar involuntar al atâtor şi atâtor cărţi de necitit, am ajuns să-mi dau seama într-o clipă dacă merită să trec de titlu. Un element agravant îl constituie prezenţa fotografiei autorului sau autoarei pe ultima copertă: dacă până atunci ezitam, din acel moment soarta cărţii e pecetluită - n-am s-o citesc niciodată!
Din câte-am observat, cei mai dornici să-şi nemurească figura sunt poeţii şi criticii. La poeţi, categoriile dominante sunt fie blonda vaporoasă, sugerând inocenţa, fervoarea cvasi-rel
