O oaza de normalitate s-a desenat luni noaptea, de-a lungul a doua ore si jumatate, in studioul Televiziunii Romane, care a gazduit cea de-a XVII-a editie a Galei Uniter. Oameni pe care ii vezi de obicei pe scena, vorbind prin cuvintele altora si traind alte vieti decat a lor, si-au jucat propriile roluri si n-au facut economie la emotie.

De fiecare data cand asist la acest "spectacol al spectacolelor", mi se pare ca, daca cineva vrea sa afle ceva important din culisele teatrului (romanesc sau de aiurea), atunci asta ar trebui sa afle: cat de fragilE, de usor de bucurat (sau de ranit) sunt vedetele scenei. Si cat de normale, la urma urmei, desi meseria lor e o suma de anormalitati.

Da, am spus vedetele, pentru ca merita sa ne amintim, macar o data pe an, eventual chiar cu prilejul acestei Gale, ca acestea sunt adevaratele vedete si nu prezentele efemere, valabile un anotimp, ale caror nume iti sunt bagate zilnic pe gat, dar despre care nu stii exact cu ce se ocupa. Adevaratele vedete sunt actorii care construiesc de-a lungul anilor existente de fum pe scena sau in fata camerelor, straduindu-se sa aseze in ele propria energie si intelegere pentru a-i ajuta pe cei care privesc sa inteleaga mai multe despre ei insisi. Daca nu m-as teme de cuvinte mari, as spune ca e o misiune nobila. Genul de lucruri pe care il faceau pe vremuri eroii – de care avem si astazi destul de multa nevoie.

Seara Galei este momentul in care acesti "eroi ai existentei comune" isi gasesc rasplata, in urma unei competitii a valorii care se desfasoara in etape succesive: prima e cea in care un juriu nominalizeaza cele mai bune creatii din anul anterior, cea de a doua este etapa finala, in care al doilea juriu ii alege pe cei mai buni. N-as spune ca unii castiga, iar altii pierd premiile, pentru ca toti au, de fapt, de castigat din aceas