Reguli de simt bun intr-o catedrala: 1) Intrarea se face in tacere; 2) In fata formelor frumoase fara corp, nu se vorbeste tare, ci in soapta sau deloc; 3) Emotia, comotia si locomotia au loc intr-o liniste absoluta, fiind procese intime si principialmente discrete; 4) Iesirea se face tot cu astâmpar, in grupuri de intelesuri particulare asumate si 5) Raportul asupra vizitei nu se publica niciodata, el este doar un rezumat al propriei amutiri interioare. Acestea sunt, cred, tacerile de inspiratie crestina, de care trebuie sa tinem cont atunci când ne mai bate câteodata gândul sa ne adapostim sub pulpana Lui.
Un asemenea tulburator spirit sacru patrunde insa, uneori, si intr-o galerie de arta, mai ales atunci când lucrarile expuse descopera, dupa putinta lor, calea spre fiorul divin, pe care fiecare creator si-o defineste in raport cu Creatorul. Este strict senzatia pe care am avut-o, vizitând singur, fara nicio alta prezenta galagioasa decât tacerea, recenta expozitie de pictura si pictura-obiect, sculptura, desen, vitraliu si tapiserie de la Veroniki Art*.
Pledoariile artistice sunt diverse ca forma, tehnica si exprimare, dar convergente inspre aceeasi „tinta": vibratia si palpitul trairii puse in slujba intoarcerii cu fata spre spiritul crestin. De aceea, este si dificil pentru cronicar sa imbucatateasca acest mesaj unic. E ca si cum ai spune, analizând sound-ul general al unei orchestre, ca vioara suna mai bine decât viola. Cu toate acestea, insa, noi ne incumetam.
Din ratiuni procedurale si estetice, se poate aprecia ca exista doua categorii de exponate (greu de spus daca ele mai pot fi numite „exponate"!).
Prima ar cuprinde pe cele care „plastifiaza" mesajul la modul cel putin spectaculos, daca nu chiar insolit. Ma refer aici la sculpturile-vitraliu, la care se adauga lemn, sticla si metal, ale lui Ion Cadar („Inger luptator"