Răzvan e decis să rupă cu stilul lui Piţurcă? Aceasta-i întrebarea!
La ora cînd încep acest articol, Răzvan Lucescu îşi începe conferinţa de presă în calitatea sa de nou antrenor al echipei României. Cred că mai sîntem o mulţime mare de microbişti care am trăit şi vremurile cînd tatăl lui conducea naţionala avîndu-l ca jucător de bază pe “dacul liber” Boloni, în jurul căruia mobiliza o falangă falnică de olteni cu care ajungea, după mulţi ani de secetă, în turneul final al unui Campionat European. Presupun că la înscăunarea fiului, problema noastră, a acestor maturi, este aceea dacă să fim politicoşi sau cinstiţi, fără ipocrizii elegante. Una şi alta nu merg împreună, totdeauna. E cazul aici. Simplii politicoşi ar însemna să-l felicităm, desigur, să-i ascultăm evidentele care se impun din moşi-strămoşi, tăcînd cu o cupă de şampanie în mînă, urîndu-i să fie cu noroc. Cinstiţi ceva mai riguroşi moral, nu putem să ne rezumăm la felicitările de bun gust. E de bun gust să nu-i expui omului în momente festive idei complicate, dar bunul simţ îţi cere şi el, totodată, să nu-i spui prea tîrziu ceea ce trebuie zis cu grijă de la bun început.
Ca atare, nu mă şochează tinereţea lui Răzvan. Nu e revoltător să conduci o naţională la 40 de ani, ba e chiar simpatic; nu mă copleşeşte puţina lui experienţă obţinută la echipe de club. Sigur că mă gîndesc şi la problema autorităţii sale faţă de stranierii noştri supuşi 11 luni din 12 unor antrenori ca Mourinho sau Prandelli, dar mai presus de toate aceste angoase, întrebarea mea este dacă Răzvan e hotărît să rupă - mai mult sau mai puţin violent - cu stilul cu viziunea, cu spiritul lui Piţurcă. Cu antijocul - mai mult sau mai puţin evoluat - nu numai al lui Piţurcă, dar şi al altor strămoşi ai săi. Cu obsesia defensivei, cu îngheţarea jocului la 1-0, cu neputinţa de a întoarce un scor nasol, cu voluptatea unui meci nul î
