Scriam cu ceva vreme în urmă că între poezia şi proza Norei Iuga este aproape imposibil de fixat o graniţă fermă. Tot scrisul acestei autoare este un soi de mare aluat de unde sunt extrase bucăţi şi coapte în forme de diferite mărimi, numite ulterior, în funcţie de capriciile autoarei, "poezie" sau "roman". Diferenţele nu trebuie căutate în conţinut, în substanţa propriu-zisă a textelor, ci în tăietură, în mărime şi, eventual într-o punere în pagină menită să sugereze un anumit ritm al lecturii. Altminteri, avem de-a face cu acelaşi "dicteu automat", "flux necontrolat al memoriei şi imaginaţiei" în care un detaliu al vieţii cotidiene devine prilej de scufundare într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, ori deschizător de fantezii dintre cele mai îndrăzneţe. Caracterul aleatoriu, total imprevizibil al asocierilor apropie scrisul Norei Iuga de suprarealism (creierul devine echivalentul unei imense pălării din care sunt extrase întâmplări din vremuri diferite, chipuri care au marcat diversele vârste ale autoarei, obsesii, vise, bucurii şi regrete). În acelaşi timp, poate paradoxal din perspectiva hazardului monturii, textul rămâne pe deplin raţional şi chiar purtător al unor puternice infuzii de sentimentalism pentru că fiecare element din compunerea complicatului colier este bine înfipt în solul unei cât se poate de verificabile realităţi. Persoanele din jurul romancierei/poetei îşi poartă numele reale, episoadele epice la care se face referinţă sunt cunoscute din mass-media, judecăţile de valoare emise sunt în ton cu gândirea mereu surpinzătoare, nonconformistă a Norei Iuga, binecunoscută din toate apariţiile publice ale scriitoarei. La un asemenea nivel de identificare este firesc ca şi sexualitatea intensă (în mod evident, doar în imaginar) să fie trecută în contul septuagenarei autoare ca o obsesie maladivă. Un lucru pare să fie clar: Nora Iuga nu pare să f