Peştele din bălţile private costă cât cel de la magazin, însă satisfacţia de a da la undiţă este nepreţuită Dacă de 1 Mai au lucrat sau au preferat micii lui Vanghelie, astăzi, pescarii bucureşteni au ieşit pe baltă.
Un pescar este bine să vină pe baltă imediat ce răsare soarele, şi asta nu pentru a prinde peştii înfometaţi, ci pentru a ocupa un loc mai bun pe malul lacului.
Pe lacul Lebăda din Pantelimon, un grup de doi pescari şi încă cinci amatori prinseseră până la ora 8.00, azi-dimineaţă, doi caraşi şi o salontă. În total, puţin peste un kilogram de peşte. Vreme mai este, până sacoşa va cântări 10 kilograme, limita maximă admisă. „Nu putem să pescuim cât vrem noi, că ne cântăresc prada la plecare”, spune Garoi, om trecut de 40 de ani şi pescar de la şase ani. Pentru peştele prins, pescarii au plătit o taxă de 150 de lei, cam cât ar face prada şi într-un supermarket. „Nu prindem peşte ca să avem vreun câştig, e pură plăcere, un microb care nu te lasă”, adaugă Garoi.
Tutun, răbdare şi prieteni
Din cauza taxei, pescarul nu-şi satisface plăcerea de a momi crapii decât de două, cel mult trei ori pe lună.
Iarna, la copcă, este ceva mai ieftin, dar şi mai periculos din cauza gheţii care se poate crăpa oricând. Există în Bucureşti şi prin împrejurimi bălţi mai ieftine, dar peştele nu-i acelaşi. „Sunt bălţi de 30-40 de lei, dar nu prinzi nimic. Mai sunt şi de 300 de lei, cum e cel de la Tâncăbeşti, dar acolo se duc numai oameni ca Ţiriac, care-şi permit. La banii ăştia nici nu te lasă să iei peştele acasă. Îl prinzi şi-i dai drumu’ înapoi în apă, dar acolo-s capturi de zeci de kile”, spune un prieten de-al lui Garoi.
Peştii prinşi astăzi sunt gătiţi „aşa cum ştie nevasta”, râd pescarii, dând totuşi câteva repere: crapul românesc la cuptor, cu vin alb, carasul saramură, novacul pe grătar. La pescuit se vin
