Florian Bichir: „Micul nu are ideologie, precum nu are nici naționalitate. E folosit însă în aceste zile de politicieni veroși pentru a umple stomacurile unor potențiali alegători”.
În acest weekend, întreaga ţară este într-o sfârâială continuă. Grătarele vor fi omniprezente, iar politicienii vor colinda ţara încercând să facă rost de voturi contra mici.
Tradiţionala baie de mici a electoratului nu reprezintă altceva decât o schimonosire, o pervertire a zilei de 1 Mai. Sub regimul comunist, Ziua Muncii era „serbată” prin mitinguri uriaşe, versuri şi ode închinate genialilor cârmaci. După obositoarea corvoadă, fiecare familie se distra cum ştia mai bine.
Sărbătoarea ale cărei rădăcini se află în Statele Unite a fost, rând pe rând, confiscată de diverse regimuri. Chiar şi cel nazist a încercat să „capteze” această zi, însă de reuşit au făcut-o regimurile comuniste, care şi-au dorit astfel să-şi legitimeze istoria prin această tradiţie exclusiv muncitorească.
Ei bine, postrevoluţionar, mititelul a devenit simbolul-referinţă al acestei zile. Un deliciu culinar, un pretext de picnic, dar şi de mândrie naţională!
Inutil de spus că mititelul nu este un produs culinar exclusiv românesc. El poate fi regăsit în tot Balcaniul, în Serbia, Grecia, Turcia. Rămâne o simplă legendă povestea potrivit căreia micii au fost inventaţi la Bucureşti într-o seară de sfârşit de secol XIX, când patronul unui han („La Iordachi” sau „Leul şi Cârnatul”, nici nu mai contează) ar fi rămas fără „maţe” pentru renumiţii săi cârnaţi. E o istorioară fermecătoare, dar ireală, ca multe altele din Balcani, unde, de cele mai multe ori, locul şi naţionalitatea nici nu mai contează în acest creuzet de populaţii. Iar folclorul comun este o altă probă al amestecului ciudat de Orient, misticism şi ură.
Suprapunerea micului cu „clasa m