Un excelent articol al lui Lucian Vasile, „Rânduri sincere despre dreapta românească”, pe care, din nefericire, abia acum l-am descoperit, m-a pus serios pe gânduri.

„Intelectualii de azi consideraţi a fi de orientare conservatoare şi tradiţionalistă sunt departe de a forma un nucleu dur, un fundament peste care să se ridice, puternică, dreapta românească. Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu sunt acuzaţi că îşi permit să critice stând liniştiţi în America, Răzvan Codrescu pentru că îşi permite o viziune considerată mult prea critică şi demitizantă asupra unor figuri istorice, Victor Roncea pentru atitudinile sale şi acuzele pe care le lansează, Florian Bichir pentru opiniile sale exprimate într-un cotidian central ş.a.m.d. Cine are dreptate şi cine nu? Cine apără şi reprezintă cu adevărat valorile tradiţionale româ neşti?”, scrie, pe bună dreptate, Lucian Vasile.

Da, de circa 20 de ani, dreapta autentică suferă, trece printr-o criză de identitate. Postrevoluţionar, dreapta a fost strivită între acuzaţiile de legionarism şi campania dusă de stânga, indiferent de formele ei: de la ciuma roşie, la socialismul cu faţă europeană. Sunt perfect de acord că dreptei româneşti îi lipseşte coeziunea, „fiind un mozaic de persoane şi asociaţii, fiecare îmbibată cu sentimentul că deţine adevărul absolut”. O radiografie a dreptei ar descoperi cel mult câteva nuclee, total independente şi, de cele mai multe ori, în război cu celelalte.

Astăzi se pune din nou problema identităţii dreptei, a descoperirii românului tradiţionalist, conservator sau „profund”, cum se spune mai nou, la modă. Dreapta românească nu poate cădea în capcana naţionalismului vestic, acel naţionalism banal, care provine din bunăstare. Şi nici în cea a grotescul na ţional-comunismului, de sorginte cea uşistă. Un pseudonaţionalism inventat pentru că marele cârmaci era convins că es