În timp ce Uniunea Europeană blamează puţurile cu tuburi pentru că ar fi cancerigene, sătenii tot mai pun mâna pe lopeţi şi sapă în pământ până dau de apă. Sursa: Vlad StanescuSursa: Răzvan Vălcăneanțu

1 /.

Utilajele de ultimă generaţie pentru forarea unui puţ de apă, ajunse de curând în România, nu prea au trecere în mediile în care canalizarea, standardul minim al unei civilizaţii, nu a ajuns încă. Deşi „invenţiile” în tehnică pot lăsa cu gura căscată orice sătean care pune mâna pe hârleţ şi sapă primul metru de groapă, mediul rural rămâne doar cu vestea că „a făcut-o Dumnezeu şi pe asta”.

Ca într-un capitalism sălbatic ajuns pe uliţa satului, dominat şi acolo de raportul calitate-preţ, în care, mai întotdeauna, preţul are întâietate, oamenii lasă tehnologia acolo unde a lăsat-o vremea să fie, la oraş. Cu un sfredel ascuţit, un hârleţ, câteva găleţi de tablă şi resurse umane cât mai puţine, tot pentru a feri bugetul familiei, fântâna vine precum oaza răcoroasă într-un deşert pustiit de toate utilajele inventate vreodată.

Cu toate că specialiştii Uniunii vor să le alinieze standardelor şi să le ia banii oamenilor pentru sonda-minune, pe motiv că tuburile din azbociment pot face apa cancerigenă, tradiţia fântânii săpate cu hârleţul râmăne cea mai la îndemână metodă.

Utilaje şi oameni calificaţi

Oricât de încâlcit pare a fi procedeul de a avea o fântână săpată automat, fără muncitori care să-ţi mişune prin curte, inginerul Claudiu Adam, angajat al unei firme de foraje pentru puţuri, încearcă să le explice pe toate: „Este nevoie de doar doi oameni care lucrează de la 7.00 dimineaţa până seara târziu, altfel groapa se astupă. În plus, nu pot abandona lucrarea până la finalizare”. Aceasta durează aproximativ două săptămâni şi începe cu săparea a două gropi, numite batale, montarea unui motocompresor şi prep