Clive Owen e de luat acasa, intr-adevar, dar pe Julia Roberts mai ca ai uita-o intr-un sertar. Asa nefericita si trista n-a aratat niciodata. Ce-o fi cu ea? Cel de-al doilea film al lui Tony Gilroy, dupa merituosul "Michael Clayton", e un thriller care nu-si asuma pana la capat momentele lirice dintre protagonisti. Probabil din cauza titlului. Dar da, este mult mai placut decat "The International".
Inainte de a debuta ca regizor, cu "Michael Clayton" - un film extrem de elegant si de articulat nu doar pentru un debutant, Tony Gilroy a fost scenarist. A lucrat, printre altele, pentru seria "Bourne". De aici "verbul" lui, antrenamentul de a decupa eficient si, nu in ultimul rand, familiarizarea cu spionajul industrial.
Ideea filmului i-a venit pe cand se documenta pentru seria "Bourne", dar "Duplicity" nu seamana decat prea putin cu seria citata. Aduce prin umorul si romance-ul sau mai mult cu "Get Smart" si cu comediile de actiune ale anilor 60 decat cu identitatile, suprematiile si ultimatumurile in care s-a exersat regizorul-scenarist.
"Duplicitatea lui Ray" s-ar fi putut numi acest thriller comic (sic) ai carui protagonisti se joaca de-a soarecele si pisica pe fundalul unui adevarat razboi purtat in zilele noastre de doua corporatii americane.
Povestea nu ar fi complicata. Doi spioni, unul lucrand pentru MI6 (Ray Koval – Clive Owen), altul pentru CIA (Claire Stenwick – Julia Roberts), se cunosc, se plac si se hotarasc sa-si dea demisia ca sa lucreze pe cont propriu, pentru a petrece mai mult timp impreuna si, de ce nu, pentru a face mai multi bani impreuna.
Ca sa nu vina cu o poveste lineara care poate n-ar fi avut prea mare impact, Tony Gilroy a amestecat mai multe planuri temporale, oferind pe masura ce filmul inainteaza perspective noi asupra cronologiei evenimentelor, urmand ca numai finalul sa ofere ch
