Îi leagă o prietenie de o viaţă. O viaţă boemă, trăită frenetic în Olimpul lumii scriitoriceşti – am numit Mogoşoaia –, şi talentul cu care Divinitatea i-a hăruit pe-amândoi. Mircea Micu vorbeşte despre marele său prieten Fănuş Neagu.
● Jurnalul Naţional: Domnule Mircea Micu, am să încep abrupt, aşa cum m-aţi rugat, întrebându-vă când şi cum l-aţi cunoscut pe autorul "Îngerului a strigat".
● Mircea Micu: Era imediat după aterizarea mea la Bucureşti, venisem să mă consacru scriitor, în loc să fi rămas... la coasă. Aşteptam pe unul dintre holurile somptuoase de la Şosea, din clădirea Uniunii, azi sediu de partid, să aflu dacă primisem ceva bani la o şedinţă a Fondului literar. Alături de mine aşteptau şi alţi tineri condeieri, majoritatea din provinicie, când a ieşit vijelios şi înalt cât un Gibraltar autorul "Îngerului a strigat", membru al comitetului, care împărţea generos hârtiile, cererile rezolvate. Ajuns în dreptul meu, s-a oprit o clipă şi a zis: "Tu eşti ăla de la Arad, venit de la o şcoală de surzi să faci praf Bucureştii? Cum ziceai că te cheamă? Micu? Ce nume e ăsta? Eşti nepotul lui Samuiel Micu Klain? (râde) Stai să văd ce pot face". A dispărut în interiorul camerei cu uşi capitonate şi s-a reîntors rapid cu cererea aprobată: "Poftim, şi nu mai scrie ca prostu' «necesităţi materiale» la motivarea împrumutului. Scrie «caz de boală...»".
TITLU DE ESENŢĂ BIBLICĂ
● Când se întâmpla asta şi cum aţi ajuns să deveniţi aproape nedespărţiţi?
● Asta se întâmpla în 1965 şi, la nici două luni, am ajuns printr-un concurs de întâmplări favorabil să devin... angajat al Uniunii Scriitorilor, în calitate de şef al Caselor de creaţie. Eram ardelean conştiincios şi a doua zi, la angajare, eram prezent la sediul din Kiseleff 10, la ora opt şi jumătate. Evident că am stat în curte aşteptând să vină şeful meu direct, Traian Ia
