Privind dinspre scrisorile adunate de Monica Pillat în Sufletul nu cunoaşte distanţele*, Pia şi Dinu Pillat apar ca semisfere complementare ale aceluiaşi întreg armonic. L-am putea numi fie „Pillaţii“, fie „Brătienii“, fie pur şi simplu buna burghezie interbelică, născută în vremuri de avânt şi speranţă în destinul colectiv, crescută în respect pentru muncă şi pentru rezultatul ei, educată să-şi cultive mai degrabă calităţile decât complexele. De ce impresionează, la urma urmei, calităţi altminteri „banale“, precum discreţia, modestia, loialitatea, demnitatea, intransigenţa? În cazul familiei Pillat, probabil prin cumularea lor într-o tensiune cumva testamentară. În cei doi copii ai poetului de la Miorcani tocmai murea un fel de a trăi. Nu poţi evita să încasezi acest vertij al pierderii ireparabile, cu atât mai mult cu cât luciditatea nu le-a pierit niciunuia dintre ei vreo secundă.

Luciditate şi fragilitate

Să ne amintim că Pia copleşeşte prin energia devotamentului înnăscut, prin inteligenţa ei plină de căldură şi că Dinu iese greu din cochilia de melc în care s-a ascuns spre a-şi trăi soarta fără noroc. Opţiunii pentru viaţă a celei dintâi îi răspunde pregătirea minuţioasă a vieţii de apoi pentru cel de-al doilea. De o parte, speranţă, alimentată nu o dată din resursele utopiei: Pia Pillat a încercat ani de zile să-şi scoată din ţară familia hărţuită de arestări, exproprieri şi excluderi din viaţa publică; Pia avea „mania“ de a vedea mereu partea plină a paharului. De cealaltă parte, resemnare şi reflexul de a nu-i împovăra pe ceilalţi.

Fragilul Dinu („era oribil de lovit sufleteşte de câte ori părinţii noştri plecau şi ne lăsau în mâinile guvernantelor“, aminteşte Pia) lasă loc, în scrisorile de la sfârşitul deceniului cinci, unui analist necruţător – şi imprudent în raport cu cenzura – al degradării accelerate: „frig, blocări de alimente, re