Odinioară animată de sute de suflete, localitatea e acum pustie. Doar trei familii de tătari ţin în viaţă mica aşezare.Salvarea nu a ajuns niciodată în satul Curcani. Locuitorii nu au biserică, doctor, şcoală, cămin cultural sau măcar un birt. La vreo 30 de kilometri de Constanţa, din comuna Cobadin ajungi la Negreşti.
De acolo, un drum de ţară, plin de noroaie şi gropi şerpuieşte printre dealurile pietroase, însoţind firul unei ape. Cât vezi cu ochii, doar câmpuri pustii.
Demult, zeci de case se ridicau pe locurile de aici. Acum, doar cimitirele amintesc de viaţa de odinioară. Trei case, aşezate una lângă alta.
Acesta este satul Curcani. Nu scrie nicăieri, dar o confirmă un căruţaş grăbit, întâlnit pe o uliţă prăfuită. Câteva grajduri cu animale, câini fioroşi care apără cu străşnicie gospodăriile stăpânilor şi antene parabolice care se iţesc din fiecare dintre cele gospodărie – ăsta-i tot satul.
Iarna vieţuiesc cu lupii
În faţa unei case modeste, un bărbat stă într-un căruţ cu rotile. Se ridică cu greu. Din casă apare o femeie cu chip de tătăroaică, cu faţa senină şi părul negru, prins în două cozi împletite. „Da’ de unde ştiţi de satul ăsta?“, e curioasă femeia.
Kurtuvap şi Muazis Adulgani stau în Curcani de când s-au căsătorit, prin anii ’60, şi sunt una dintre cele trei familii de tătari care ţin satul în viaţă. „Eu stăteam la Independenţa, la câţiva kilometri de aici, iar el venea pe acolo la baluri. Am stat cinci luni logodiţi, iar apoi ne-am căsătorit. Eu n-am venit niciodată aici, la Curcani, nici nu ştiam cum este“, povesteşte Muazis zâmbind.
Noaptea, întunericul e stăpân. „E beznă aici, n-avem niciun bec în zona asta, dar noi ne-am obşnuit“, spun oamenii. Iarna, lupii vin până în apropierea caselor, iar oamenii îi aud urlând.
Vara, pe dealuri
