Ar fi minunat dacă ziua ar avea mai mult de 24 de ore. Constrânşi sau de bunăvoie pierdem zilnic timp irecuperabil. Cine sunt, de fapt, mâncătorii de timp?„Ai un minut?” Aşa începe totul. Cu rugăminţi, întrebări şi probleme, oamenii din jur atentează zilnic la un bun care nu poate fi compensat: timpul nostru. Se dă personajul: un tânăr obişnuit din România. Astăzi vrea să rezolve o mulţime de lucruri şi pleacă mai devreme spre serviciu.

Aproape fuge până în staţia de autobuz şi, pentru că nu ştie cât timp mai are de aşteptat, renunţă la ideea de a-şi mai lua ceva de mâncare de la chioşcul de vizavi. Intră în schimb, în magazinul de lângă job, unde aşteaptă la o coadă serioasă.

Întârzie câteva minute la birou şi consultă „rapid” poşta electronică. Zeci de mailuri necitite aşteaptă să fie sortate. Între timp, telefonul zbârnâie - un client îi cere câteva lămuriri: „fiţi amabil, explicaţi-mi şi mie cum...”. Urmează alte câteva minute lângă receptor.

Citeşte din mesajele primite, dar un coleg îl roagă să-i arate cum să rezolve o situaţie. Urmează o a doua rundă de explicaţii, iar în cea de-a doua oră de lucru reuşeşte să golească căsuţa de intrare a poştei electronice.

Se apucă de treabă. Telefonul sună iar: „Bună ziua, de la banca X, avem o promoţie...”. Un nou mail îi solicită atenţia. Deschide, aşteaptă să se încarce pagina şi, între timp, colegii îl cheamă la masă.

La întoarcere, se apucă iar de treabă şi-şi aminteşte că un prieten l-a rugat să-l ajute cu un număr de telefon. Se apucă din nou de lucru şi un alt coleg vine şi-i expune o situaţie complicată, îşi dă cu părerea, se încinge o adevărată dezbatere care durează o altă oră. Ca să se calmeze, îşi schimbă profilul de blog sau navighează aiurea.

De la job la prieteni şi facturi

La finalul programului, când colegii