„Guvernul pakistanez este pe cale să abdice în faţa talibanilor şi a extremiştilor“, declara Hillary Clinton la 23 aprilie, în cadrul unei audieri parlamentare privind politicile Statelor Unite faţă de Pakistan. Mai mult, David Kilcullen, unul dintre cei mai influenţi experţi în contrainsurgenţă ai momentului, avertiza, într-un interviu acordat ziarului Washington Post, în luna martie, că în mai puţin de 6 luni am putea asista la colapsul statului pakistanez, ceea ce ne-ar expune unei realităţi strategice inimaginabile: un stat nuclear eşuat sub presiunea insurgenţei militanţilor islamici, care ajung să controleze o parte a arsenalului nuclear al Pakistanului. Să nu uităm că vorbim de un stat cu o populaţie de 173 de milioane de locuitori, care dispune de un stoc de peste 100 de arme nucleare şi o armată mai mare decât cea americană, dar care nu-şi poate exercita formal controlul pe două treimi din teritoriul suveran.

Cele două avertismente vin pe fondul expansiunii fără precedent a influenţei şi a controlului militanţilor islamici (o alianţă formată din talibani, grupul Al Qaeda şi triburi locale paştune) până foarte aproape de Islamabad. În tot acest timp, lumea occidentală priveşte cu neputinţă cum guvernul civil pakistanez s-a retras într-o defensivă strategică, adoptând politici conciliatoriste, de stăvilire a unei ameninţări aflate în plină ofensivă. Ultima concesie majoră a Islamabadului în faţa militanţilor islamişti s-a consemnat la data de 13 aprilie, când între cele două părţi s-a încheiat un acord ce permite introducerea legii islamice (sharia) în Valea Swat. La nivel simbolic, gestul Islamabadului (de a accepta aplicarea unui regim de drept alternativ sistemului juridic federal asupra unei părţi a teritoriului său) echivalează cu un transfer de suveranitate.

În Valea Swat, unde locuiesc aproximativ 1,5 milioane de oameni, toate obiceiurile