In 2005, presedintele Basescu vorbea despre un proiect ambitios de constituire a unei axe de politica externa Washington-Londra-Bucuresti. Desi ridiculizata de multi comentatori, propunerea presedintelui continea o idee valoroasa: in conditiile in care NATO si Uniunea Europeana se aratau neinteresate de regiunea Marii Negre, Romania spera sa atraga sprijinul american pentru o politica de democratizare a tarilor din regiune si de "scoatere" a acestora din sfera de interese a Rusiei. In schimb, Romania ar fi urmat sa reprezinte interesele anglosferei in Uniunea Europeana. O alta promisiune pe care o continea implicit aceasta idee era aceea de transformare a Romaniei intr-o democratie de tip anglo-saxon, un vis frumos pentru numerosii admiratori ai conservatorismului si liberalismului clasic.
O vreme, lucrurile au parut sa mearga in directia buna. Romania a primit pe teritoriul sau baze militare americane, la Bucuresti a fost lansat Forumul Marii Negre, iar relatia dintre Bucuresti si Washington, sub administratia Bush, parea intr-adevar sa fie una de parteneriat strategic. Ceva incepuse sa se infiripe si in raporturile cu Marea Britanie sub guvernul Blair, care a devenit un fel de protector al Romaniei si un avocat neobisnuit al aderarii noastre la UE in 2007. Aceste inceputuri promitatoare au fost insa risipite, astfel ca astazi este mai limpede ca oricand ca axa sus-amintita a sucombat. Pe de o parte, putem admite ca este vina circumstantelor. Tony Blair i-a lasat locul lui Gordon Brown, un premier lipsit de talent geostrategic, mult mai familiar cu chestiuni de politica economica. La Washington, schimbarea administratiei a adus o schimbare dramatica de atitudine fata de Estul Europei.
Practic, in primele 100 de zile, Administratia Obama nu a facut nici o declaratie insemnata de politica externa fata de aceasta regiune, cu exceptia celeb
