Florentina G. era gestionară la cofetăria "Stadion" din Buzău în anul 1989. La fel ca alţi lucrători în comerţ, făcea parte din acel circuit care căuta să evite statul la cozi.
Pentru câteva ciocolate chinezeşti sau un kilogram de banane putea obţine de la vânzătorii de la alimentară sau de la cei de la restaurant - pui, ouă, măsline, fructe, mezeluri.
"Atribuţiile mele erau să iau marfa în primire şi să o scot în faţă, la vânzare, notând totul pe caiet. Făceam aprovizionarea de la ICRA (Întreprinderea de Comerţ cu Ridicata) şi scoteam marfa la vânzare în funcţie de cum se cerea: bomboane vrac, fursecuri, prăjituri. Sâmbăta şi duminica se stătea la coadă la prăjituri groaznic de mult. Aveam laborator la cofetărie, dar nu făceam faţă cererii.
De Paşti şi de Crăciun venea marfa din afară, «importul»: 2 lăzi de banane, câteva kilograme de portocale, 2-3 cutii de ness Amigo, ciocolată chinezească, mare sau mică, drajeuri albe cu arahide, 10 lăzi de Pepsi. Fiind foarte puţine, de multe ori nu le scoteam la vânzare, ci le vindeam pe sub mână. Dădeam din ele la doamna care vindea găini vii, la cei de la boxa de carne, la aprozar, la tutungerie, că nici eu nu stăteam la coadă la ei. Unii îşi făcuseră mici afaceri particulare: îşi făceau stoc de pungi de zahăr, de exemplu, şi toamna îl vindeau celor care voiau să facă vin la mâna a doua.
În galantare la cofetării vedeai mereu biscuiţi cu miere, pufarine, un fel de prăjiturele ambalate, nechezol - un amestec pe post de cafea. Uneori, mai puneam apă în citronadă ca să iasă mai multă sau vindeam prăjituri la preţuri ceva mai mari, să scoatem şi noi ceva, un ciubuc. Nu exageram, mai ales că aveam clienţi fideli care ştiau preţurile şi ne era frică de controale. Ideea e că trebuia ca fetele de pe schimburi să se vorbească, pentru ca să nu vândă prăjitura dimine
