Cu câteva săptămâni în urmă, FMI a adus în discuţie, printr-un raport pe care nimeni nu l-a citit de fapt, o chestiune fundamentală, cel puţin pentru România. Fondul consideră că trecerea accelerată la euro a statelor din Est, membre ale UE, ar reduce semnificativ din riscurile zonei, riscuri care ţin de expunerile la variaţiile cursului şi supraexpuneri pe credite ale băncilor vestice. Desigur, pentru acest proces este nevoie, cel puţin în actualul stadiu al discuţiei, de respectarea celebrelor criterii de la Maastricht (datorie publică, inflaţie, deficit bugetar, variaţie curs de schimb, nivel de dobânzi). Deocamdată, cel puţin, nu s-a acordat nicio dispensă de la nivelurile stabilite iniţial, deşi se discută de o îmblânzire a lor, de vreme ce sunt ţări în zona euro care nu mai respectă aceste constrângeri prudenţiale macroeconomice. Pe de altă parte, este nevoie ca ţările est-europene să îmbrăţişeze această propunere şi să înceapă să acţioneze în consecinţă.
Propunerea nu pare să aibă succes în România, una dintre cele mai expuse ţări la aceste tensiuni. Cei de la BNR au respins în cor această eventuală soluţie, argumentul de fond fiind că chiar şi o adoptare rapidă a euro, aşadar o convergenţă nominală, nu ne-ar scuti şi nici nu ar compensa procesul de convergenţă reală. Cu alte cuvinte, cu euro cu tot, economia românească nu va fi mult mai performantă, iar societatea românească îşi va păstra decalajele exprimate în valori monetare faţă de cea vest-europeană. Cu siguranţă că aşa este. Dar nu aceasta este chestiunea. Nici dacă vom păstra actualul calendar de convergenţă, care prevede o trecere la euro în 2015, cu o intrare în zona de pregătire în 2012, nu vom avea prea multe elemente suplimentare adăugate procesului de convergenţă reală. Apropierea reală de zona euro e un proces de decenii, diferenţa de 34 ani este, în aceste condiţii, minoră. De ce atu
