Sorin Ioniţă: "Pe la sfârşitul anilor ‘70, fiind în clasa a cincea, ne duceau o dată pe săptămână la un atelier unde stăteam toată după-amiaza la traforaj şi pirogravură, sub supravegherea unui maistru-instructor cu bască şi handicap de exprimare."

Pe masă el avea de model o căruţă în miniatură, din placaj şi ornamentată rococo cu ceea ce se chemau pe atunci “motive populare”. Mergeam acolo numai băieţii. Pe fete le duceau în altă parte, într-un loc rămas până azi misterios, unde ele reproduceau aceleaşi motive populare cu acul pe etamină.

Noi eram prea mici atunci să ne dăm seama ce era în neregulă cu toată povestea asta. Nu realizam că programa şcolară oficială includea promovarea kitsch-ului şi a pierderii de vreme ca pregătire pentru viaţă. În plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el producea o plăcere aparte, pe care n-am mai regăsit-o dintr-a şasea încolo, când am intrat în epoca fierului, la pilit şi filetat vergele, date ca rebut direct la reciclare când scăpau din mâna noastră. Totul se petrecea într-un subsol sumbru care mă deprima la fel de tare ca poezia „Oltul”. (Lui Goga şi patetismului deplasat al profei de română le datorez o temporară, dar violentă reacţie de respingere faţă de literatura lirică).

Ai fi zis că toate astea ţineau de fostul sistem şi au dispărut după ‘89, odată cu cravata de pionier şi industria socialistă. Însă de când cu nesfârşitele discuţii despre salarii şi anunţata grevă a cadrelor didactice, m-am uitat puţin prin statistici şi rapoarte; am început să mă îndoiesc că s-a schimbat mare lucru. S-au scos, nu-i vorbă, materiile imediat odioase, ca socia lismul ştiinţific, şi s-au scuturat de ideologie celelalte manuale. Dar nu sunt sigur că performanţa sistemului s-a îmbunătăţit.

Se luptă azi haotic între cele două viziuni asupra educaţiei, ambele falimentare: cea v