Cu cât data inaugurării parteneriatului estic se apropie, cu atât devine mai evidentă existenţa unui parteneriat postimperial ruso-turc susceptibil să funcţioneze ca o contrapondere a celui dintâi.
Rivalitatea imperiului ţarist şi a celui otoman a continuat şi după dispariţia lor, în contextul ordinii mondiale bipolare. În logica acestei rivalităţi, Turcia s-a plasat în tabăra euro-atlantică ca partener strategic al SUA.
În condiţiile în care pe frontul sovietic America avea nevoie de un avanpost constituit de un mare stat islamic, dar secular, democratic, dar disciplinat milităreşte, alianţa turco-americană s-a realizat cu sacrificiul progresului societăţii turce pe calea democraţiei liberale, în plan intern, şi al politicii de vecinătate a Turciei, pe plan extern. Răsplata geostrategică, aşteptată dar refuzată, în schimbul amintitelor sacrificii (cel puţin deocamdată) a fost integrarea în UE.
Indiferenţa, ipocrizia sau chiar ostilitatea cu care au fost tratate aspiraţiile europene ale Turciei au stricat echilibrul de tradiţie kemalistă între regimul politic intern şi orientarea politicii externe turceşti. Neputând scuza sau compensa stagnarea internă prin succese externe, "democraţia armată" a fost contestată în numele dreptului la libertatea credinţei.
Dezgheţul procesului democratic a fost impus chiar de islam, prin acţiunea politică a partidelor religioase. Garantarea laicităţii statului, nu de armată, ci de un Guvern civil de orientare ideologică musulmană a demonstrat că modernizarea nu este incompatibilă cu păstrarea sentimentului religios şi că musulman-democraţia este posibilă (pe linia convieţuirii interreligioase şi a separării între religie şi politică, practicate de islamul clasic).
Postkemalismul emergent a dus inevitabil la reconcilierea între identitatea geopolitică şi identitatea cultu
