Cu doar o lună înainte de alegerile pentru Parlamentul European, scrutin la care nimeni nu se aşteaptă la o participare prea mare, o serie de evenimente schiţează un portret angoasant nu numai al Uniunii Europene, dar şi al locului pe care îl ocupă regiunea noastră în ea.

În primul rând, s-au împlinit de curând cinci ani de la primul val de extindere al UE în fostul lagăr comunist. Aşa cum a remarcat întreaga presă occidentală, aniversarea a trecut cu o lipsă de pompă şi alai care se poate califica aproape vulgară dacă ţinem cont de apetitul enorm al somităţilor europene pentru pompă şi alai.

Mesajul: liderii vest-europeni par a-şi dori, în mare parte, să se uite de rolul lor în extinderea UE, având în vedere temerile profunde ale electoratelor lor în legătură cu instalatorul polonez, tâmplarul ceh, etc. Pe fondul unei crize care amplifică deja iraţionalele atitudini ale publicului în legătură cu globalizarea şi capitalismul, nimeni nu are chef să serbeze un eveniment care i-a expus pe confortabilii proletari vest-europeni la şi mai multă concurenţă.

În al doilea rând, Germania şi Austria au decis să continue să impună restricţii la accesul la piaţa muncii al cetăţenilor a opt ţări fost comuniste. Deşi au la dispoziţie mult timp pentru eliminarea acelor restricţii, eticheta diplomatică europeană a ajuns să privească menţinerea restricţiilor ca pe o grosolănie - cu atât mai mult cu cât ea vine din partea a două ţări care au cules din belşug roadele extinderii UE sub forma unor noi pieţe de desfacere, a unor noi facilităţi de producţie şi, în cazul Austriei, a re-creării unui imperiu prin perspectivă economică.

Din nou avem de-a face cu un mesaj clar: faptul că unii au beneficiat de un fenomen nu înseamnă că cineva se poate aştepta la mult-lăudata solidaritate europeană în altă formă decât pe hârtie.

În