Cine a urmarit epopeea corectarilor salariale ale cadrelor didactice, asa cum s-a desfasurat incepand din toamna acestui an, nu-si poate retine indignarea. Daca ar fi sa rezumam povestea in doua cuvinte, ele ar fi: cinism si santaj. Nici nu se poate mai bine prezenta decat prin acest exemplu, al discutiilor cu sindicatele din invatamant, relatia dintre Guvern si opozitie in anii liberali. PSD, absolut constient ca marirea salariilor profesorilor cu 50% va fi imposibila, a exercitat o presiune feroce asupra guvernului Tariceanu, cu toate ca stia ca vine criza si promisiunile nu vor putea fi onorate. Liberalii, stiind de asemenea ca nu vor mai fi la putere in 2009, nu s-au jenat sa promita; si ar fi promis, daca li s-ar fi cerut, si luna de pe cer. Democratii – si presedintele – au plusat in aceeasi cursa electorala oarba, care acum ne arunca in gol.

Cat despre conducatorii sindicali, care trebuiau si ei sa stie ca cereau imposibilul, ma abtin sa fac orice comentariu, fiindca nu stiu exact care a fost jocul lor. Global, a dominat in toate taberele cinismul, adica atitudinea de nepasare totala in fata realitatii concrete, singurul lucru important fiind numarul de mandate in Parlament, decisive pentru impartirea prezenta si viitoare, vorba dlui Basescu, a "tainului". Contrar a ce spune presedintele Romaniei, criza era deja programata in toamna anului 2008, in liniile ei mari.

si totusi, profesorii au dreptate, au de o mie de ori dreptate; faptul ca un cadru didactic cu zece ani vechime ajunge, in viziunea celor ce proiecteaza legea unica a salariilor, abia la leafa unui sublocotenent ne arata cu o precizie neindoielnica, ca pe un simbol, ierarhia de valori pe care o promoveaza Romania postcomunista: favorizarea structurilor de forta si slaba stima pentru educatie si cultura.

Neglijarea invatamantului, intrat serios pe panta declinului, e