Primăvara e aşa de frumoasă şi caldă că nu-ţi mai pare rău pentru cei care dorm în întunericul nesfîrşit peste care călcăm. Cimitirul e scăldat în soare şi au înflorit corcoduşii (sau ce sînt). A venit şi rîndul liliacului şi, ca totdeauna, spre sfîrşitul lui aprilie, au înflorit şi castanii. Mai aprind o candelă, două. Un vînticel subţire se joacă, stingînd flacăra plăpîndă a lumînărilor.

Potecile între morminte s-au strîmtat, fiindcă mereu se sapă gropi noi, alături de cele vechi. Mă opresc la unele, ale prietenilor mai vîrstnici, la altele, ale celor cunoscuţi în copilărie sau din povestirile părinţilor, ori în sfîrşit la numele istorice. De pildă, mă uit cu tristeţe la două busturi " C.A. Rosetti şi soţia lui, Mary Grant, adusă aici, aşa de departe de insula ei natală, Guernsey " care sînt acoperite de o crustă de muşchi şi ace de brad, fiind împlîntate în mijlocul unei bătături. Sau la chipul de marmură al generalului Rasty, care seamănă cu Franz Joseph " toţi domnii cu favoriţi semănau cu bătrînul împărat ", avînd alături sabia şi mantaua, tot de marmură. El a fost prefectul de poliţie al Capitalei, pe vremea lui Carol I.

Acum caut, în spatele capelei, mormîntul lui Alexandru D. Xenopol. Mai întîi i-am găsit, din aceeaşi familie, pe un Filip şi pe Nicolae, scriitor şi ministru, în a căror criptă n-a mai fost loc pentru istoric. Acesta, la cîţiva paşi depărtare de fratele său, sub un salcîm, îşi împarte mormîntul cu nevasta, poeta Riria, care i-a supravieţuit 30 de ani, murind tocmai în 1951. Halucinantă traversare, această biografie care începuse pe cînd "iubitul maestru" se lupta cu "domnul Maiorescu", ca să se termine în altă ţară, ţara lui Gheorghiu-Dej! Îmi aminteam de piatra pe care văzusem cîndva gravat un relief în forma unui raft de bibliotecă, avînd înşirate volumele din Istoria românilor în Dacia Traiană. A dispărut! O simplă placă,