Cînd eram mică, ţin minte că vedeam, la circ, spectacole cu Iosefini senior. Erau ceea ce eu aş numi numerele clasice de magie, cu iepurele care ţîşnea din joben, eşarfele ce îşi schimbau culorile şi fata care ieşea întreagă din cutie, deşi aceasta era tăiată cu fierăstrăul la jumătate. Ca să nu mai vorbim de trucurile cu monedele publicului, ce tot apăreau şi dispăreau, şi de porumbeii ce forfoteau prin sală una-două... Pe vremea aceea nu ştiam şi nu credeam că magia e altceva decît vrăjitorie pură: pe scurt, aveam naivitatea să-mi imaginez că trucurile de acolo se datorează unor cauze supranaturale, că puteai bate din palme şi lucrurile se împlineau una-două... Viziunea mea asupra existenţei era una, ea însăşi, mitico-magică: părinţii mei şi poveştile lor de lungă durată despre Zîna mării, care lăsa cadouri pe lampă în vacanţele de la Mangalia, şi ursul Nounourse, ce-mi trimitea scrisori la cantina Casei de Creaţie din Cumpătu, au contribuit la aceasta în bună măsură. Eram în stare să cred, de pildă, că jucăriile mele pot învia a doua zi sau că jocul de Lego primit din Germania o să se facă singur, pînă dimineaţa...

Cu un asemenea mod de gîndire, nu m-au preocupat niciodată şmecheriile din spatele trucurilor magice. Abia după ce copilul meu a devenit preocupat de domeniu şi şi-a cumpărat cărţi şi ustensile cu care să exerseze, mi-am dat seama cum stă treaba. Că miraculosul, în arta asta (cred că putem s-o numim aşa) este rodul unui exerciţiu de durată, al unei îndemînări înnăscute, dar şi îndelung dobîndite prin... practică. Această "descoperire" nu m-a făcut mai puţin receptivă la spectacolele de magie. În fond, orice virtuozitate este aplaudabilă; şi orice încercare de a intra în graţiile supranaturalului, chiar cu mijloace cît se poate de naturale... În SUA, am nimerit la un spectacol al Asociaţiei Magicienilor, fascinant nu doar prin numerele în sine