Intelectualii, statutul şi comportamentul lor mă preocupă şi mă îngrijorează. Ce este un intelectual, în viziunea mea? E omul care printr-un efort spiritual şi intelectual ajunge la o „bună aşezare în lume“ ca fiinţă morală, devenind totodată o conştiinţă a lumii, ca martor şi mărturisitor (nicidecum ca tăinuitor) al adevărului. * Intelectualul, prin atitudinile sale de viaţă, ar trebui să propună un model existenţial ideal în raport cu provocările, dar şi cu exigenţele veacului. Astfel, el s-ar manifesta mereu ca un purtător al energiilor înnoitoare ale neamului, poate chiar ale omenirii. * Cultura nu poate fi vie decît în măsura în care valorile ei sînt trăite, transformate în atitudini spirituale manifeste şi constante, chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări. Artiştii, scriitorii noştri sînt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proză), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sînt oricînd dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intră în universalitate... or, acolo nu intră decît acele opere care poartă pecetea unei creaţii vii. * A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atît. Cînd mă gîndesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus; iar acest „ceva“ era esenţial pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial consta, mai ales, într-o mărturisire consecventă a adevărului, vreau să spun, a gîndului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor