Mai aveam o oarecare umbră de îndoială privind incapacitatea lui Emil Boc de a face faţă funcţiei pe care o deţine. Îmi spuneam că trebuie să existe înţelegere pentru un premier aflat în mijlocul furtunii economice, mă gîndeam că oricine merită o şansă, trăiam cu iluzia că omul vine din Ardeal, tărîmul cumpătării, răbdării şi al bunului-simţ cu iz occidental. Aiurea. Emil Boc deţine aceeaşi doză de nesimţire şi demagogie politică ce i-a caracterizat pe toţi premierii de dinaintea lui, Emil Boc, la fel ca toată clasa politică, vorbeşte mult şi face mai nimic. Ba, de ce să nu fim sinceri?, vorbeşte chiar mai mult decît majoritatea personajelor pe care avem nefericirea de a le vedea la televizor, la fiecare jurnal de ştiri. Umbra mea de îndoială şi-a luat zborul cu ocazia unei declaraţii halucinante, pe care, însă, am mai auzit-o şi cu prilejul altor greve în învăţămînt: potrivit domnului Emil Boc, profesorii dau dovadă de iresponsabilitate dacă intră în grevă şi periclitează „viitorul“ tinerilor elevi şi liceeni din România. Haideţi să privim, puţin, retrospectiv, spre istoria iresponsabilităţii în clasa politică: partidul domnului Boc, alături de cel al domnului Geoană, a votat pentru o mărire salarială de 50% atunci cînd Tăriceanu – într-un rar moment de sinceritate şi contra intereselor electorale – încerca să arate că majorarea aceasta e imposibilă. A cui era iresponsabilitatea atunci? Domnul Emil Boc, prin cele declarate, învrăjbeşte două categorii sociale şi le pune pe picior de război: profesorii, pe de o parte, părinţii şi elevii, pe de altă parte. A cui e iresponsabilitatea acum? Dacă tot vorbim de „viitor“, haideţi să ne gîndim cît de mult a contat acest viitor pentru clasa politică, din moment ce, în nici o guvernare, bugetul pentru Educaţie nu a depăşit 6%. Politicienii sînt cei care ignoră viitorul tinerilor români, şi nu profesorii. Politicienii s