Deşi s-a învechit oarecum (au trecut de-atunci vreo zece zile, adică, în formula comprimată în care ni se livrează, astăzi, timpul, vreo zece săptămîni!), un eveniment de importanţa Galei Premiilor UNITER nu poate scăpa, totuşi, necomentat, mai ales într-o rubrică dedicată existenţei cotidiene a teatrului şi a oamenilor săi. Faptul că m-am numărat printre participanţii activi la festivitate, ca beneficiar al unuia dintre premiile decernate de senatul Uniunii (şi anunţate în prealabil), mă obligă, desigur, să survolez graţios o serie de aspecte dizarmonice ale acestei pasiona(n)te reuniuni anuale a profesioniştilor scenei, dar, la fel de sigur, nu mă poate împiedica să emit observaţii sau aprecieri asupra altora. Am simţit nevoia să fac o asemenea precizare pentru că, în atmosfera de suspiciune morbidă şi de ţîfnă suburbană pe care o respirăm zilnic, orice atitudine publică, inclusiv (ori mai ales) expusă în presă, capătă pe negîndite conotaţii şi implicaţii ce hrănesc ulterior tot soiul de dispute oţărîte, alte suspiciuni şi alte ţîfne " şi tot aşa, în veacul vecilor. Ceea ce a început să devină foarte plictisitor.
La cea de-a 17-a ediţie a sa (prima s-a desfăşurat în primăvara lui 1993), Gala UNITER s-a mutat, în premieră absolută, pe teritoriul unuia dintre partenerii principali ai organizatorului, Televiziunea Română. Celor obişnuiţi să se întîlnească, pentru ocazie, într-un spaţiu rezervat entertainment-ului, fie acesta Teatrul Odeon, cum s-a întîmplat în primii doi sau trei ani, Opera Română din Bucureşti sau Sala Palatului, cum s-a încercat mai apoi, Teatrul Naţional din Bucureşti, cum începuse să prescrie tradiţia, sau chiar uriaşul cort înălţat vizavi de Teatrul Naţional din Sibiu (în 2007, cînd urbea transilvăneană a fost Capitală Culturală Europeană), celor obişnuiţi, aşadar, să simtă în jurul lor, reconfortantă, o atmosferă impregnată de atomii
