In majora deja Romanie democrata, pentru a se mai vorbi despre lustratie (fie si la modul ipotetic, teoretic, formal) trebuie sa fie cate o aniversare ori o comemorare a unui eveniment aflat in interdependenta cu ideea aceasta, cu punctul ei de plecare. Pentru ca avem o societate, in majoritatea sa, care a abandonat ideea de vindecare, si o clasa politica bolnava, care a refuzat cu ostentatie vindecarea.
Bifam, zilele acestea, un nou moment care ne reaminteste de lustratie - obligandu-ne sa rememoram ceea ce a fost, sa ne imaginam ceea ce putea fi si sa reflectam la ceea ce implica verbul a nu fi, intarit de adverbul niciodata. Sunt 19 ani de cand, in 9 mai, in Piata Universitatii, din Bucuresti, cativa zeci de "golani", printre ei si timisoreni, - constienti de necesitatea aplicarii lustratiei, increzatori in succesul acestei idei si in insanatosirea societatii romanesti - intrasera in greva foamei, pentru sustinerea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Mai mult ca sigur, acum, dupa 19 ani, nu se va intampla nimic in 9 mai - nu va iesi nimeni in strada sa rememoreze acea greva a foamei (nici chiar autorii ei), motivele care au generat-o, refuzul autoritatilor de atunci de a dialoga cu protestatarii, dispretul cu care au fost tratati intr-o prima faza, iar cateva saptamani mai tarziu, antologica deja agresivitate cu iz de huila cu care au fost intampinati.
La fel, cum nu s-a intamplat nimic dupa numeroasele proteste initiate ciclic de societatea civila, - la fiecare comemorare a mortilor lui Decembrie ‘89, la fiecare aniversare a lansarii Proclamatiei de la Timisoara, la fiecare marcare a inca unui an de la Mineriade, la fiecare nou esec dat lustratiei sa-l intampine. Ceea ce s-a schimbat in timp a fost numarul de oameni, tot mai mic de la an la an, deranjati de nematerializarea idealurilor care a scos populatia in strada in Decembrie ‘89, si v
