Cu un romancier, care mi-a trimis la redacţie ultima lui carte, cerându-mi mai apoi de mai multe ori la telefon s-o citesc şi să scriu "câteva rânduri" în gazetă, am fost, pentru prima oară în viaţă, desluşit şi direct neprietenos: Ca să scriu câteva rânduri, nu-i nevoie s-o citesc, e destul s-o laud, după ce o răsfoiesc un sfert de ceas; ca să scriu însă, cinstit şi critic, că un roman e bun sau prost, trebuie neapărat să-l duc până la capăt.
Ca să-i mângâi amical orgoliul unui autor, e suficient să înşiri câteva elogii, potrivite în general şi la alte o sută de romane, având o prezentare scurtă pe coperta a patra şi elogiile promoţionale ale altor comentatori. Laudele, oricât de aiurea şi de exagerate ar fi, sunt primite de autori fără discernământ, ca un drept, ca o răsplată legitimă pentru munca lor de luni şi uneori de ani la scrisul cărţii. Obervaţiile profesionale însă trebuie dovedite printr-o lectură atentă, iar lectura cere timp. Aici e defectul cadourilor din interes, la consumul de timp şi la disconfortul produs de un citit plicticos.
Oricât de lungă îţi e viaţa, timpul irosit pe lucruri care nu duc nicăieri se măsoară de regulă în ore. Ca să birui cele trei sute de pagini ale unei cărţi, pe care o uiţi înainte de a o termina şi care nu mişcă în tine nici un gând deştept, nici un nerv al plăcerii, ai nevoie de un număr mare de ore. Ca să compui un text de complezenţă, "o obligaţie" - cum e numit în jargonul redacţional - pierzi doar o jumătate de ceas. Căci despre un timp ratat e vorba, un timp pe care ţi-l consumă "obligaţiile".
Astăzi, populaţia română care scrie şi publică tot felul de cărţi e în mare creştere. Cine nu te aştepţi, tipăreşte romane şi pe urmă pleacă la cerşit cronici sau măcar "câteva rânduri" în ziare şi reviste. Viaţa redactorilor de la secţiile de cultură e grea. După ce-ţi trimit cărţi, pe car
