Romania sufera de o criza de identitate veche de peste un secol si jumatate, pe care nu a reusit sa o depaseasca nici dupa ce a fost primita in cercul statelor civilizate prin admiterea in UE si NATO. Nu are incredere in propriile forte si actiuni, de aceea prefera sa stea deoparte cand se iau decizii complicate, chiar si atunci cand aceste decizii o vizeaza nemijlocit. Astfel, de pilda, Romania s-a jenat sa-si negocieze in propriul avantaj capitolul Agricultura inainte de intrarea in Uniunea Europeana. Negociatorii autohtoni au fost atat de multumiti ca vor putea sta la masa cu boierii, incat au acceptat fara cracnire toate conditiile acestora. Romania trece aproape simultan prin toate etapele crizei de identitate, continua sa se teama de vecinul puternic de la Rasarit si nu are curajul sa-i raspunda in fata nici cand e vorba de un interes direct si imediat, cum ar fi apropierea de Republica Moldova.

Spre deosebire de Polonia si tarile baltice, care stiu sa-si foloseasca avantajele de membre ale comunitatii europene pentru a pune la punct spasmele expansioniste ale Moscovei, Romania prefera adesea sa nu observe ceea ce o deranjeaza. Se teme fie ca nu are destule argumente, fie ca nu are destule resurse. In schimb, reactioneaza disproportionat, intorcandu-se cu spatele la Ungaria, fara motive, doar din cauza frustrarilor isto-rice perpetuate cu bunastiinta in manualele de istorie. In Romania, obsesiile trecutului marcheaza irational deciziile prezentului, fiindca liderii politici nu au fost invatati nici sa priveasca spre viitor, nici sa inteleaga istoria fara prejudecati si fara resentimente.

Modernizarea tarii ramane prizoniera in mainile unor oameni care sunt blocati de interesele prezentului sau de pacatele trecutului. Avansul economic din ultimii ani a avut loc, mai degraba, in ciuda politicienilor decat cu ajutorul lor, fiindca elit