România intră în campanie electorală pentru europarlamentare. Pare o impostură, dacă nu o fraudă această presupusă conectare a politicienilor noştri la viaţa Cetăţii europene, după spectacolul jalnic oferit de 1 Mai, cu a sa maree roşie pesedistă, ce a înecat în fum de grătare, în miros de mici şi bere ultimele refugii ale demnităţii naţionale. Pomana electorală a rămas singurul proiect social-democrat valid, iar Marian Vanghelie a devenit ideologul PSD. Micul, şi nu criza, a ucis doctrina. Criza a fost doar alibiul. De partea cealaltă, la PD-L, doctrina murise înainte de a se naşte, atacată de virusul populist. Cei doi asasini au construit apoi, pe mormîntul doctrinelor, un parteneriat care a fost imediat cauţionat de cei care au spus că, în vremuri de criză, diferenţele ideologice nu prea mai contează şi că PSD şi PD-L pot salva împreună România, prin competenţe din ambele tabere. Guvernul incolor a purces la gestionarea treburilor ţării. După cinci luni, Executivul, acoperit de cea mai largă umbrelă parlamentară din istoria postcomunistă, scîrţîie din toate încheieturile, bulversat de indicatori economici în continuă deteriorare, sfîşiat de contradicţii şi divergenţe interne şi hăituit de sindicate. De la plus 50% în octombrie trecut – altitudinea maximă la care a urcat mita electorală – la minus 5% în aprilie, profesorii s-au scufundat în intransigenţă, iar liderii lor par hotărîţi să-i ţină captivi acestei atitudini. Frustrarea lor e justificată. În România, nici măcar o pomană legiferată de parlamentari avizi de voturi şi promulgată de preşedinte nu este garantată. Legea de creştere a salariilor din Educaţie cu 50 de procente a fost o eroare, îşi pune cenuşă în cap preşedintele Traian Băsescu. Impecabil exerciţiu retoric, ce mimează luciditatea şi responsabilitatea. Scuzele acestea ar putea avea efectul dramatic şi electoral al celebrei fraze rostite de