Luni, 4 mai 2009, la ora 16:00, preşedintele României, Traian Băsescu, a făcut o declaraţie de presă vizând câteva chestiuni de actualitate.
Deşi domnia-sa a vrut să axeze Declaraţia pe denunţarea la Curtea Constituţională a unui aşa-zis conflict între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul şi Guvernul României, pe de altă parte, impactul mediatic cel mai serios l-a avut referirea la conflictul dintre Guvern şi sindicatele din învăţământ în chestiunea aplicării în practică a Legii măririi salariilor pentru cadrele didactice, adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedinte anul trecut anul trecut.
Cu acest prilej, Traian Băsescu a declarat:
"Inclusiv eu am promulgat Legea salarizării cadrelor didactice şi îmi asum, alături de clasa politică, eroarea acestui act".
Fanii lui Traian Băsescu din presă şi din politică s-au precipitat în aplauze entuziaste torcând din această declaraţie un nou imn de slavă pentru ceea ce ei au numit curajul preşedintelui de a recunoaşte că a greşit.
Eu însă nu sunt nici fan şi nici adversar al lui Traian Băsescu. Ca jurnalist care am văzut de-a lungul vieţii măriri şi prăbuşiri spectaculoase de politicieni, învăţând pe pielea mea să nu pun emoţie în judecarea declaraţiilor şi gesturilor mai marilor şi mai micilor zilei, îmi voi permite o analiză rece, obiectivă, în genul disecţiei unei broaşte, a momentului creat de Traian Băsescu luni după-amiază.
De remarcat, înainte de toate, că Traian Băsescu nu e la prima recunoaştere publică a unei greşeli. De-a lungul mandatului prezidenţial domnia-sa şi-a făcut un truc din a recunoaşte public o eroare. Desigur, după ce, graţie erorii, a obţinut ceea ce a dorit.
Să pornim în analiză nu de la titlurile date de televiziuni declaraţiei prezidenţiale, ci de la litera acesteia.
Din
