Citesc, mă îngrozesc şi mă enervez tot citind ce se scrie în ultima vreme despre învăţămîntul românesc, mai ales despre cel universitar. E prăpăd. Se fură ca-n codru, se eliberează diplome false – ar trebui să ne apuce groaza cînd intrăm într-un cabinet medical: dacă e medic „din ăia“? –, se funcţionează fără acreditare, se dau mastere te miri unde fără nici un control, başca nepotism (termen generic: e vorba, de fapt, de relaţii de rudenie pe toate direcţiile), plagiat, şpagă, promovări pe sprînceană – oare-am uitat ceva? Şi-apoi, cîte mai ştiu şi eu... Aş pune, totuşi, nişte bemoli. De exemplu, e foarte adevărat că există familii în universităţile româneşti. Dar nu m-aş grăbi să condamn de plano acest lucru, atîta vreme cît mobilitatea e foarte greu de realizat la noi. Am doi colegi de departament care s-au căsătorit cînd erau amîndoi debutanţi. Ce să fi făcut? Să nu se căsătorească? Sau unul dintre ei să renunţe la un post cîştigat prin concurs? Acum vine Coaliţia pentru Universităţi Curate şi-i numără la nepotism. Am mai spus-o: cînd sînt atît de puţine universităţi bune, cînd e atît de greu să te muţi dintr-un oraş în altul, ce ar trebui să facă un fiu care urmează cariera tatălui şi se dovedeşte bun? Să emigreze sau să concureze pe un post în universitatea unde lucrează şi tatăl său? Sînt convins că există şi multe cazuri de nepotism patent. Dar fiecare ar trebui judecat în primul rînd după lista de publicaţii, abia apoi căutat la rudenii. Tot CUC ne vorbeşte despre plagiat şi despre lipsa unor softuri capabile să controleze lucrările/referatele studenţilor şi să găsească fragmentele copiate de pe Internet. E o copilărie. Nici un profesor nu are nevoie de acel soft, ştie prea bine ce e copiat şi ce nu. Ba, de multe ori, ştie perfect şi de unde şi-a copiat el însuşi cursurile, de unde au copiat colegii lui (ştie toată lumea că unii scriu mai mult decît c