Nu m-aş putea raporta la acest subiect altfel decît personal şi de la bun început vă voi povesti o experienţă proprie. Am 31 de ani, adică fac parte din generaţia la care se referă acest număr al Dilemei vechi. Acum zece ani am intrat din convingere într-un partid, iar pe atunci îmi doream ca pe la 30 de ani să fiu un politician onorabil şi de succes. Nu s-a întîmplat aşa, nu am ajuns politician, dar o bună parte dintre colegii mei de atunci de la "tineret" au ajuns între timp miniştri, parlamentari şi chiar europarlamentari. Fac parte din generaţia care s-a format în perioada de după Revoluţie, din anii ’90, şi căreia i se repeta pe atunci în mod obsesiv că reprezintă viitorul, că noi vom aduce schimbarea, şi asta pentru că eram primii formaţi în perioada de după comunism. Am intrat deci în politică, unde după o perioadă de acomodare, mi-am dat repede seama că nu o să schimbăm nimic nici eu şi nici unul dintre colegii mei de generaţie, pe care aveam să-i cunosc acolo.
Nu spun aici că strugurii sînt acri, dar un tînăr venit de capul lui la un partid nu prea poate face mare lucru nici măcar după mult timp. Un partid, mai mult decît o organizaţie oarecare, are deja nişte valori şi nişte comportamente pe care le impune imperativ celor nou-veniţi. Iar practicile curente erau deja pervertite acolo. Imoralitatea, mijloacele folosite în lupta internă pentru putere, lipsa unor mecanisme meritocratice de promovare coroborate cu o competiţie găunoasă între membrii aceleiaşi organizaţii, între organizaţiile aceluiaşi partid, cu alte partide, nu au cum să nu-i formeze într-o logică de haită pe tinerii care rezistă o perioadă mai lungă de timp în partide. Nu neg importanţa unei ucenicii în politică sau rolul pe care îl poate avea o astfel de călire în lupta electorală internă.
Cu toate acestea, am mari rezerve în ceea ce-i priveşte pe colegii mei de generaţie, a
