Aşadar, observam în episodul precedent, între o istorie a literaturii şi un dicţionar de autori interferenţele sunt posibile. Deşi trasează ferm, pentru prima oară la noi, linia de demarcaţie între cele două forme de arhivare culturală, Nicolae Manolescu stabileşte totuşi câteva puncte de trecere neoficiale între aceste teritorii. Gestul denotă nu atât inconsecvenţă, cât scepticism teoretic. (Scepticism, nu dezinteres, cum a fost calificată de atâtea ori, răuvoitor, vocaţia empirică a criticilor afirmaţi în anii '60. În fond, abia ieşită dintr-un dogmatism feroce, care evita să opereze cu excepţii, o întreagă generaţie de comentatori s-a angajat teoretic doar până la limitele îngăduite de statistică. Majoritatea plauzibilă a fost preferată sistematic falimentarei unanimităţi. Iar speculaţia eseistică a trecut astfel înaintea rigorii generaliste. Iată de ce şi la Eugen Simion, şi la Lucian Raicu, şi la Valeriu Cristea, şi la Matei Călinescu şi la Nicolae Manolescu putem găsi astăzi, după câteva decenii bune, destule exemple de viziuni contradictorii. Uneori chiar între copertele aceleiaşi cărţi.)

Ideea delimitării, avansată în Introducere, e seducătoare. Şi, în esenţa ei, critică într-un mod superlativ. Nu întâmplător manifestarea în listele de la finalul fiecărei secvenţe istorice ample, a stârnit cele mai acerbe controverse: "A doua consecinţă a didacticismului originar este confuzia nedemascată vreodată între istoria literaturii şi dicţionarul de autori. Cu cât era mai pretenţioasă o istorie literară, cu atât era mai cuprinzătoare. În sumarul monumentalei cărţi a lui Călinescu numărăm câteva sute de nume. Selecţia valorilor este reflectată eventual de analize sau de cantitatea de pagini acordată unui autor. Istoriile literare au fost rareori şi prilejul stabilirii ori restabilirii unui canon, precum bunăoară acela de pe tavanul Ateneului Român, de la s