Nu incercam cunatificari absolute, definitive sau implacabile. Intr-o zona a frontierelor istorice si culturale, o buna parte din ceea ce se dobandeste este trecut sub tacere. Vorbim la scara istorica.

Nicolae Mavrocordat spunea la vremea lui (1730): „Dand bani la vreme potrivita, cumparam sperante". Intr-o zona de falie politica, culturala si economica, speranta devine cuantificabila. Seamana cu o polita de asigurare care trebuie platita la timp, cu tot cu indexari, care nu sunt determinate de fluctuatia vreunei monede, ci de oscilatiile in atitudine ale taxidarului. „Politica pungilor cu bani" catre viziri, pasale, catre administratia otomana in general, apoi catre austrieci (dupa 1700) sau rusi (dupa 1812) a calmat pretentiile agresive fata de platitor. Ce insemna o punga cu galbeni? Caci pretul politei de asigurare catre Inalta Poarta a crescut intr-un ritm galopant de-a lungul Evului Mediu, de la trei-patru pungi cu galbeni pe an pe vremea lui Mircea cel Mare, la cateva sute de pungi in secolul al XVIII-lea. Plus alte inlesniri economice.

Separat de acest mecanism care asigura importul de siguranta, a mai existat, evident, si un altul, care a disparut abia prin secolul al XIX-lea. Domnitorii valahi si moldoveni se bucurau de privilegiul a doua atribute absolute. Unul se numea «dominium eminens», stapan al tarii, in virtutea caruia domnitorul putea «haini» pe vreun boier, „nationalizandu-i" averea si topind-o in domeniul domnesc, al statului, aflat sub administrarea directa a domnului. Prin acelasi drept, domnul tranzactiona diverse apanaje catre diversi „antreprenori" care rasplateau domnia cu varf si indesat: se cumparau ranguri boieresti sau se embaticau (inchiriau) de la ocne de sare la puncte vamale. Apoi mai era si dreptul de «dominium utile», in virtutea caruia domnitorul putea administra cum considera de cuviinta domeniul domnesc, fa